Obon ( お盆 ) este o sărbătoare budistă care are loc în Japonia încă din secolul al VII-lea, fiind a doua sărbătoare ca importanţă după cea de Anul Nou ( Setsubun ). În vechime, se ţinea după calendarul lunar în a cincisprezecea zi a celei de a şaptea luni. Începând cu perioada Meiji, când s-a trecut la calendarul solar, sărbatoarea are loc pe 13-15 august, dar există şi zone în care se sărbătoreşte pe 15 iulie.

Obon este o abreviere de la urabon, denumirea japoneză adoptată pentru termenul sanskrit ullambana (a atârna cu capul în jos, termen care se referă la suferinţa spiritului). Ritualul de Obon are loc conform sutrei Urabon, care relatează despre un discipol al lui Buddha, un călugar care prin puterea meditaţiei a reuşit să-şi vadă mama care murise. Sufletul ei era în suferinţă, era într-un loc în care era înconjurată de spirite flămânde şi rele.

Urmare:

Pentru a o salva, i-a cerut lui Buddha instrucţiuni, iar acesta i-a spus să aducă ofrande mai multor mânăstiri şi să practice compasiunea. Ca urmare a acestor lucruri, mama a fost salvată de la suferinţă, iar călugarul a dansat de bucurie. Aceasta este originea dansurilor de Obon.

Oamenii cred că spiritele strămoşilor vin acasă pentru ca să fie împreună cu familiile lor în timpul sărbătorii de Obon. De aceea, în prima zi are loc un obicei interesant ( mukae-bi ): se face un foc de ogara ( lujer de cânepă fără coajă ) la poartă, la intersecţii sau la cimitir, pentru ca să ajute spiritele să găsescă drumul spre casă. Ogara se vinde în florării, în această perioadă, ca şi celelalte ornamente care se folosesc la diferite alte sărbători. Când se aprinde focul se spune o incataţie: “Bunicule, bunico, vino călare pe cal sau pe vacă, în locurile în care urmaşii ard mukae-bi“.

Există şi variaţii ale acestui obicei, mult mai interesante, sunt zone în care oamenii aprind torţe cu care ghidează spiritele din vârful munţilor spre casele unde au locuit. În alte locuri există obiceiul de a aprinde 108 torţe. În unele regiuni, se pune apă la intrarea în casă pentru ca spititele să se spele pe picioare înainte de a intra în casă. În perioada Edo exista un obicei în care urmaşii intrau aplecaţi în casă simulând că duc spiritele strămoşilor pe umeri.

Tot pentru ajutor, se fac “vehicole” pentru spirite sub forma de cai şi boi, din vinete sau castraveţi, cu picioare din beţe de lemn.

Pentru a celebra memoria strămoşilor, de Obon, japonezii se întorc în zonele de unde provin, vizitează şi aranjează mormintele şi pun flori în altarele din casă.

Am avut ocazia să văd câteva cimitire japoneze, într-unele am intrat, pe altele le-am privit din tren. Fotografiile sunt dintr-unul deosebit, cel al familiei Tokugawa, din Ueno, de lângă templul Kan-eji. In cimitirele obişnuite mormintele sunt mult mai mici, dar sunt la fel de îngrijite. Cimitirele sunt o expoziţie de mici grădini japoneze, fie de tip zen (karesansui), fie de tip tsukiyama.

Cele de tip zen conţin o piatră mai mare, deosebită, care simbolizează muntele sacru şi mai multe pietre mai mici care simbolizează insule. Pietrişul sau nisipul simbolizează apa.

Cele de tip tsukiyama conţin unul sau mai mulţi bonzai, o lanternă din piatră şi un mic “lac".

Cimitirele sunt adevărate expoziţii de bonzai, de diferite mărimi, unii foarte mici, alţii înalţi chiar de peste un metru, de diferite specii, tăiaţi regulat. Pentru a arăta frumos aceştia necesită îngrijire permanentă.

Revenind la Obon, preoţii vizitează casele celor din congregaţiile lor şi recită sutre (tanagyo). În dimineaţa de obon, ziua în care spiritele vin acasă, în faţa altarelor budiste din casă sunt aranjate măsuţe cu daruri pentru strămoşi (shoro dana).

La final, se fac focuri de artificii, iar pe ape se pun lanterne de hârtie, care să ghideze sufletele înapoi spre lumea morţilor.